De ce anume mi-e dor din comunism? – continuare

De nimic!
Cam asa ar trebui sa sune raspunsul unui om sanatos intr-o tara fosta comunista dar sanatoasa. Dar oare este asa? Suntem oameni sanatosi care traiesc intr-o tara sanatoasa?

Auzim zilnic pareri despre ce-a insemnat comunismul pentru români. Opiniile sunt foarte diferite dar nu rar se intampla sa auzim vorbindu-se despre partile bune ale comunismului. Nu vreau nici sa le confirm argumentez si nici sa le combat ci doar ma gandesc de ce anume mi-ar putea fi mie dor din comunism si de ce anume chiar mi-e dor, ca individ, ca om.

Nu vorbesc deci despre marile realizari comuniste, despre electrificarea tarii, despre constructiile de drumuri, despre fabricile imprastiate pe tot teritoriul tarii, despre hidrocentralele de pe rauri, despre flota de pescuit oceanic, despre industria petroliera, despre industria siderurgica sau despre utilajele romanesti vandute pe toate meridianele lumii. Ma intereseaza doar ca om, ca idivid care a trait in comunism, de ce mi-ar putea fi dor?

Mi-ar putea fi dor de cozile de la magazinele alimentare? De disperarea cu care oamenii alergau de la un magazin la altul dupa zvonuri care de multe ori nici nu se adevereau: vezi ca baga pui la mijloc, bagara portocale la cofetarie, sau mezeluri in centru. Ca asa era!

Sau poate mi-ar putea fi dor de trezitul cu noaptea in cap sa prinzi o sticla de lapte, si ala atat de diluat ca semana foarte mult cu laptele pe care il consumam astazi din comert. Ati vazut cat de diferit e fata de laptele pe care il cumparam de la micii fermieri? Cam la fel era si atunci!

Sau poate de randul infernal de la butelii, de dormitul pe scaunel, sub cerul liber, langa randul de butelii numerotate. Daca erai mai vanjos te bagai la descarcat cand venea masina de butelii si luai printre primii. Vai ce frumos era! Cum sa nu-ti fie dor?

Sau poate mi-ar putea fi dor de militienii care cu stoicism si cu bastoane rezolvau si corectau orice derapaj al cetateanului de rand. Care legitimau tinerii in gari iar daca nu le le placeau ochii tai (sau din contra, daca le placeau prea mult) te luau „la sectie” pentru a te verifica mai bine: cine esti, ce cautai acolo, sigur nu minti? Ba daca erai fata mai nimereai cate unul mai destoinic de iti facea chiar el controlul, nu te mai trimitea la spital!

Ca da, pe vremea comunismului fetele surprinse fie hoinarind, fie prin locuri considerate rau famate erau duse la spital pentru controlul ginecologic. Si nu erau putine… Faceau rand la sala de consultatii din spital si se auzea de-afara cum ii strigau doctorului Burtea: „Viai, dom’ doctor, m-ati dezverginat!”. Iar raspunsul medicului se auzea ferm, mereu acelasi: „Taci dracu din gura, n-am mai vazut eu piz** pana la a ta… Nesimtito!”.

Mi-ar putea fi dor poate de drumul spre Severin dupa blugi „originali” din piata sarbilor, sau dupa ceasuri electronice japoneze, din alea cu 16 melodii sau cu calculator, varful tehnologiei la vremea respectiva. Merita sa platesti drumul dus-intors mai ales daca luai mai multe, preturile la bisnitarii locali erau mult mai mari iar in magazine nu aveai sanse sa gasesti asa ceva.

Mi-ar putea fi dor de slogane. Da, de slogane mi-ar putea fi dor: „Patriei mai mult carbune!”. Asta era sloganul nostru al minerilor iar daca traiai in Motru nu mai conta cu ce te ocupi asta era si sloganul tau. Mai tarziu ne-am asociat direct cu liderul si am scris pe dealul de nord al orasului: „Ceausescu si minerii”. Acum ce sa mai scriem?

Sau mi-ar putea fi dor de slabiciunile sistemului… Verigile slabe! Adica de profesorii care spuneau bancuri anticomuniste, spre exemplu. Sau mi-ar putea fi dor de smecherii care fentau munca pentru ca aduceau maistrului, sefului de echipa sau altui sef mai mare diverse avantaje, incepand cu tigarile occidentale, bauturile scumpe, blugii despre care am vorbit mai sus sau, de ce nu, purcelul sau gaina de pe batatura, ca doar oameni erau si ei…

Sau poate mi-ar putea fi dor de uniforme. Uniformele… Alea care aveau scopul de a ne face pe toti la fel dar de fapt ne faceau diferiti. Stiti in cate feluri poate fi purtata o uniforma? Aceeasi uniforma o modela fiecare dupa personalitatea lui. Aveam in scoala colege cu uniforme scurte, cu uniforme lungi, asortate cu fel de fel de accesorii, colegi cu sacouri elegante, cu pantaloni evazati, cu pantaloni pana, etc, etc. Eram atat de diferiti!

Sau poate mi-ar putea fi dor de sedinte, mai ales de ale politice sau organizatorice la care veneau invitati „de sus”. Erau sedinte cu repetitie la care totul se punea la punct pentru ca rezultatul final sa fie perfect! Dar stiti ceva? Nu mi-e dor de ele ca le-am trait si dupa comunism, obiceiourile astea se pierd greu, mai ales cand e vorba de continuitate… Inca il vad La Casa de Cultura din Motru pe Presedintele Consiliului Judetean (NU cel de acum) uitandu-se urat in sala la mana ridicata cand a intrebat daca se abtine cineva:
-Da, care e problema? intreaba rastit.
-Stiti, sa fie si o abtinere… raspunde o voce timida din sala.
-Da, da, bine zici! Sa fie si o abtinere… raspunde cu complicitate.

E greu sa nu-ti fie dor de toate astea, nu-i asa? Dar cel mai greu este sa nu-ti fie dor de oameni! Ii vad pe unii care ii injura pe comunisti si uita ca, de fapt, noi am fost aia. Noi suntem comunistii de ieri, nu doar liderii de atunci. Cum eram noi atunci? Imi poate fi dor de asta?

Eram saraci, majoritatea mai saraci ca acum. Putini dintre noi aveau in case televizoare color. Daca aveai un casetofon te puteai considera fericit iar varful de lance al distractiei era magnetofonul. Magnetofonul cu boxele lui mari, cu multi wati, care canta la chefurile tineretului. Si ce muzica buna!

Chefurile? Fete, baieti, cateva gustari cu chestii care nu se prea gaseau, ceva bautura, tigari si multa, multa distractie. Sentimente frumoase, nu desfrauri ce se aude acum… Adica mai erau si din alea dar nu toata lumea avea parte de ele. Trebuia sa fii cel putin student…

Si oamenii, cu sufletele lor mari, carora comunistii le bagau in cap cu forta valorile noastre nationale. Si ei le credeau! Suntem un popor ospitalier, spuneau comunistii. Si noi credeam!… Si nu intrai in casa unui roman fara sa fii pus la masa, fara sa fii servit cu o cafea, cu o dulceata, cu o bautura sau cu orice considera el ca are mai bun! Multi dintre voi sunteti tineri dar daca ati fi trait asa ceva, v-ar fi dor?

Sau relatiile dintre vecini! Pe vremea aia nu era rusine sa nu ai! Sa ceri la vecini o cana de ulei sau o cana de zahar nu era nicio rusine. O dadeai mereu inapoi cand aveai sau, daca erai mai neajutorat, omul nici nu ti-o mailua. Nu conta ca esti doctor, ca esti inginer, ca esti mecanic sau femeie de serviciu: nu aveai, cereai!
Cand era o ocazie, mai ales una fericita, toata scara punea mana la mana, participa cu ceva. Circulau tavile cu prajituri de la un etaj la altul pe sub ochii mijind ai copiilor: „Lasa ca mancati maine la petrecere…” Ca pe vremea aia erau multi copii si prajituri mereu prea putine…

Nu mi-e dor nici de opresiunea din comunism, nu mi-e dor nici de saracia din comunism, nu mi-e dor nici de sloganele din comunism, nu mi-e dor nici de complicitatea din comunism, nu mi-e dor nici de dizidenta din comunism dar mi-e dor de oamenii din comunism.

Mi-e dor de noi, cei care am fost candva, asa cum am fost candva!

Adaugă o Părere

Motru Portal

Se colecteaza datele…

0

Sari la conținut